Când durerea resimțită nu este a noastră, sau nu aparține acestei vieți

Așa cum vă vor spune toți empații, e un coșmar să simți stările emoționale ale altor persoane. În funcție de nivelul de sensibilitate și trezire spirituală al fiecăruia, ne-am putea petrece zilele precum un yo-yo reflectând semnăturile energetice cu care intrăm în contact, de cele mai multe ori inconștienți că nu sunt ale noastre. Dar aceasta este durere emoțională. Unii empați, neinstruiți dar bine intenționați, pot ajunge chiar la a transpune această durere emoțională într-una fizică.

Să zicem că un prieten și-a luxat glezna, iar empatul, în dorința sa de a-și manifesta compasiunea și de a-i aduce alinare, își extinde corpurile emoțional și mental la partea rănită a prietenului lor, căutând senzația de durere a acestuia ca o modalitate inconștientă de a-și confirma „puterile” de a se pune în locul celuilalt.

Știu, mulți vor găsi această afirmație deranjantă. Totuși, mila este atât de apreciată în societatea noastră, mai ales în comunitățile spirituale, încât a condus empații, deja handicapați de sensibilitatea lor, să care mai mult decât pot duce.

Această formă de extindere voluntară, deși inconștientă de cele mai multe ori, a „tentaculelor” noastre spre sursa de durere a celor dragi, devine un obicei nesănătos care se înrădăcinează cu timpul. Deoarece empații sunt deja în călătoria lor spirituală, se simt obligați spiritual să includă întreaga lume în cercul „celor dragi”. De acolo, suferința pune cortul în viața lor. O imagine la televizor, o scenă în supermarket, sunt suficiente pentru a le declanșa extinderea tentaculelor mentale și emoționale. Deoarece prima experiență a fost memorată ca cea a căutării de a simți durerea altora, modelul este deja stabilit, iar ținta va fi întotdeauna „durerea”. Și, așa cum spune vechiul adagio, „ceea ce căutați, veți găsi în cele din urmă.” Dar încă odată, acesta nu este un real transfer al durerii fizice. Este un construct mental similar celui al ipohondrilor care, prin autosugestie, simt simptomele pe care și le imaginează. Aceasta este o durere mentală fantomă. Ea poate părea reală în transa lor auto-indusă, dar dacă i-aș scutura din ea, durerea nu ar fi nicăieri de găsit. Acesta este, de asemenea, cazul persoanelor care suferă de tulburări de stres post-traumatic după ce au asistat la un eveniment tragic. Este o durere mentală și emoțională prin proxy.

Există un al doilea caz: acela al vindecătorilor înnăscuți foarte înzestrați. Nu toți empații sunt vindecători. Simțind tulburările altora și a ști să-i îndrumi să iasă din ele, sunt două lucruri diferite.

Când un astfel de vindecător se ocupă de problemele pacientului lor, se duce la sursa durerii pentru a vedea, a simți și a citi cauza. Este ca un scaner, numai unul natural și mai sofisticat ;). Aceasta este o imersiune totală în câmpul celuilalt, cu care pacientul a consimțit (erau acolo pentru asta).

Aici se poate întâmpla transferul total, fie voluntar, de către cei inițiați, fie intuitiv. Vindecătorul ia simptomul asupra sa, ca apoi să-l transmute. Această metodă este destul de periculoasă, iar vindecătorul ar putea avea nevoie de ceva timp pentru a rezolva acea problemă. Între timp, acesta a făcut un schimb de stări cu pacientul său: pacientul se simte cum se simțea vindecătorul înainte de întâlnire, iar vindecătorul preia starea pacientului lor.

În funcție de starea vindecătorului, de numărul de boli pe care le-a absorbit până atunci și de natura problemei, acestuia i-ar putea lua ceva timp pentru a o dizolva în sine. Dacă vindecătorul este echilibrat, transmutarea poate fi rapidă.

În general, vindecătorii care au această putere de transmutare știu până unde pot merge și știu să identifice durerea pacientului lor dacă se manifestă în spațiul lor energetic.

Există multe alte cazuri când, prin „entanglement”, prin amestecarea energetică, o persoană simte durerea altuia. Mamele și gemenii sunt exemple clasice.

Însă mai există și un alt tip de transfer de dureri (sau alte simptome): durerile migratorii transdimensionale care provin dintr-o altă dimensiune a Sinelui sau o altă viață.

Am avut două exemple particulare de migrație a acestor simptome. Unul, cu o clientă de 18 ani care a venit să mă vadă pentru atacurile sale de panică debilitante, iar cealaltă, cu fiica mea.

Clienta în vârstă de 18 ani aproape că leșina din cauza atacurilor de panică de fiecare dată când se afla în incinta școlii. Fusese de mai bine de doi ani sub tratament medical și terapeutic, fără rezultate. Nimeni nu știa ce are sau ce îi cauza aceste stări. Avea o familie frumoasă, era bună la școală, avea prieteni … Nu exista nici un motiv aparent pentru a-i justifica simptomele.

După eliminarea tuturor cauzelor potențiale clasice, mă găseam eu însămi într-un impas. Nimic nu părea în neregulă cu fata. Nici un stres deosebit în viața ei, nici un accident, nici o traumă, directă sau ca martor… I-am cerut să se ducă direct la momentul în care simțea că se prăbușește de teamă și să-mi descrie de acolo ce vedea. Îi cerusem de fapt să acceseze superconștientul fără a mai trebui să intre într-o transă clasică (puteți citi despre asta în cartea mea Conversații Cu Sinele, Dumnezeu, Conștiința Și Existența Revelate).

Nu mă așteptam la ceea ce a urmat!

Pe scurt, lucrul pe care-l făcusem cu ea inițial și comanda pe care i-o dădusem au produs o regresie spontană într-o viață trecută, unde era o fetiță în timpul războiului. Mult sânge pe pământ, multe cadavre, o clădire, un birou sub care se ascundea încercând să scape de un bărbat care o urmarea cu intenția de a o ucide…

Întotdeauna intru în scenă cu clienții mei și văd ce văd ei. Și atunci, am realizat! Ea nu avea niciodată aceste crize în afara școlii. Viziunea ei periferică a birourilor din clase îi declanșa memoria vieții anterioare (sau paralele), care continua să se deruleze subconștient. Era o traumă „înghețată” în timp care avea nevoie de concludere, dar care nu putea fi rezolvată de la starea de teroare a fetiței. Așadar, ea a accesat acea dimensiune a sa care era destul de sensibilă pentru a primi semnalul de alarmă ce traversa timpul și spațiul. Odată ce a preluat controlul asupra scenei, fetița și-a găsit în cele din urmă pacea, iar clienta mea și-a pierdut atacurile de panică.

Cel de-al doilea caz a fost fiica mea. Ea este foarte sensibilă și are aceleași daruri ca și mine, dar refuză să le lase să se manifeste; la fel cum am făcut la vârsta ei.

Rețineți că în niciunul dintre cazuri, nici cu clienta de 18 ani, nici cu fiica mea nu am vrut să fac o regresie într-o viață anterioară! Nu am vrut niciodată să fac o regresie pentru că eu nu percep timpul la fel cum îl percep terapeuții folosind regresia într-o viață anterioară, așa că nu găseam nici un interes în ea.

Fiica mea, de când era mică, avea dureri de stomac ocazionale, în general induse de stres. Era foarte timidă și am lucrat cu ea pentru a-și învinge temerile, lucru pe care l-a învățat destul de bine. Dar din când în când, în mod surprinzător, în situațiile în care stresul nu mai era un factor, se tăvălea de dureri de stomac. Dieta ei era una dintre cele mai sănătoase, analizele medicale nu indicau nici o anomalie fizică… Ultima criză a fost atât de severă încât am chemat de urgență medicul pentru o vizită la domiciliu. În urma consultației, medicul m-a asigurat că era cu adevărat vorba de spasme duodenale, pe care el nu putea să le atribuie decât unui potențial virus de gripă „mai ciudat”.

Înapoi la „descurcă-te singură”!

Cel mai rău pacient este un membru al familiei, și fiecare medic sau terapeut vă va spune acest lucru. Fiica mea nu este interesată de munca pe care o fac, și numai o dată m-a lăsat să lucrez cu ea în hipnoză, când avea niște dureri de cap îngrozitoare, cu ani de zile în urmă.

Trecuseră mai bine de cinci zile de când era în dureri atroce și stări de leșin și nu dădea nici un semn de îmbunătățire. Din contră, intervalul între crize era din ce în ce mai scurt. Opțiunile erau: fie spitalul, fie mă lăsa să lucrez cu ea. A ales-o pe cea din urmă.

În aproximativ opt minute, a intrat, la rândul ei, într-o viață anterioară. Nu-mi venea să cred! Nu-i cerusem acest lucru, nici măcar nu eram sigură că era un lucru bun pentru ea, dat fiind vârsta ei. Pe de altă parte, cercetătoarea din mine își mușca pumnii! Singurul lucru pe care îl cerusem superconștientului ei era să o ducă la locul și momentul responsabile pentru durerea ei, să-i arate cauza și să ne comunice de ce avea nevoie.

Cauza era într-adevăr stresul, dar nu din această viață, ci din cea pe care o vizita. Se regăsise o fetiță de opt ani (tocmai împlinise 16 ani în această viață), fugară, orfană, părinții uciși brutal, iar casa parțial arsă… Abreacțiile ei și imaginile la care eram martoră nu lăsau nici o îndoială cu privire la veridicitatea experienței ei.

Ea accesase doar partea absolut necesară condiției ei prezente, restul l-a blocat, și i-am respectat alegerea. Câteva ore mai târziu, s-a ridicat din pat, flămândă și gata să iasă cu câinii la antrenament. Durerea ei ocazională, încă de când era mică, era legată de această experiență de viață, așa cum mi s-a arătat.

Motivul pentru care împărtășesc aceste experiențe intime este de a vă ajuta pe aceia dintre dumneavoastră, terapeuți, medici sau suferinzi care aveți de a face cu simptome și dureri inexplicabile, să înțelegeți multidimensionalitatea experiențelor noastre și migrarea unora către celelalte.

Știu că acest subiect este foarte nou pentru majoritatea oamenilor, în special pentru știință, dar este la fel de real ca și corpurile noastre și simptomele lor inexplicabile.

Dacă aveți de a face cu astfel de condiții, răspunsul dumneavoastră se poate afla nu într-o pastilă sau într-un test de laborator, ci într-o altă dimensiune a Sinelui, cerându-vă ajutorul.

Copyright Grațiela Roșu – CWS Coaching* 2018