Am scris multe articole despre cât de neînțeles este stresul și de ce oamenii nu pot „lupta” cu el prin tot felul de tehnici ridicole. De data asta însă am fost și mai inspirată, așa că m-am gândit sa vă redau secretul stresului în termeni cat mai ușori de înțeles.

Priviți acronimul pentru stres:

Spaima de

Temnița

Renegării

Emoțiilor înfometate care ne condamnă la

Singurătate și sinucidere socială

Spaima – Frica este emoția dominantă numărul unu care vă declanșează răspunsul clasic de fugă-luptă-submisiune a „stresului”. Dacă nu vă identificați temerile direct la rădăcina cauzei lor și dacă nu le priviți în față, vă vor strica întotdeauna planurile, oricât de inteligenți ați fi și oricât de bine pregătiți pentru acea sarcină.

Puteți înlocui „sunt stresat” cu „mi-e teamă de…” sau „mi-e teamă că dacă fac A, voi declanșa răspunsul B pentru care nu sunt pregătit sau de care fug. etc. ”

Așadar, identificarea temerilor/fricilor voastre este primul pas important în stăpânirea emoțiilor, indiferent în ce poziție vă aflați, indiferent în ce cadru doriți să aplicați această formulă.

Temnița – Cuvântul care ar descrie perfect starea ar fi „întemnițat”, dar pentru ușurarea definiției prin acronim, am fost obligata sa folosesc substantivul.

Sentimentul de a fi prinși între situația din care încercăm să scăpăm și frica de consecințe dacă acționăm este emoția imediată generată de temerile noastre.

Suntem genetic programați să luptăm pentru supraviețuire, iar sensul dat ideii de supraviețuire este diferit de la un individ la altul.

Cei cu o copilărie aspră, vor avea un nivel mai ridicat de rezistență la durerea emoțională decât cei cu o copilărie normală și un standard mai scăzut pentru siguranța personală decât cei fără traume în trecutul lor, în special în copilărie.

Un adult care a fost neglijat sau abuzat de mic, își va clădi ideea de siguranță pe o comparație cu experiențele din trecut. Cea mai mică atenție, cel mai mic gest frumos va fi (greșit) interpretat ca o manifestare de afecțiune, de acceptare, cu care nu au fost obișnuiți până atunci.

Acesta este motivul pentru care femeile cu o copilărie traumatică aleg bărbați abuzivi, perverși, prădători narcisiști, și tot de aceea ne stabilim în căsătorii nefericite, locuri de muncă nesatisfăcătoare și prietenii unilaterale.

Orice atenție este mai bună decât nicio atenție. Orice includere este mai bună decât excluderea totală.

De aceea copiii traumatizați aderă la găști și se supun liderilor despotici ale acestora. „Cineva măcar îi includ în ceva, îi fac să simtă că aparțin cuiva.”

În comparație cu experiențele dureroase din trecut, aceste noi relații ne oferă un minimum de interes față de noi, chiar dacă acest interes este să ne scurgă până la măduvă de resursele noastre, fiind bani, cunoștințe, sprijin etc.

Față de această categorie am cel mai mare interes și sunt cea mai potrivită pentru a o ajuta, întrucât fac eu însămi parte din ea și m-am confruntat cu toate sau aproape toate problemele cu care aceștia se confruntă.

În această categorie intră „durii/durele”, caracterele de fier, superperformanții, muncitorii harnici, perfecționiștii, cei care par neatinși de stresorii comuni de care suferă marea majoritate.

Aceștia sunt cei mai puternici și cei mai vulnerabili. Vor fi ultimii care vor recunoaște că au o problemă și ultimii care vor merge să ceară ajutor și sprijin. Întregul lor manual de supraviețuire se bazează pe a da pentru a-și obține „siguranța”, și nu pe a cere.

Orice idee de cerere, de acceptare a slăbiciunii lor, a problemei lor, i-ar trimite într-o frenezie de răspunsuri luptă sau fugi, până la adevărate atacuri de panică.

De ce? Pentru că și-au codat ideea de supraviețuire, care este sinonim cu a fi acceptat, pe baza experiențelor trecute:

„Pentru a fi acceptat, trebuie să dau și să nu cer niciodată. Cererea îmi cauzează respingere. Respingerea este cauza principală a durerii mele. Prin urmare, pentru a fi acceptat, trebuie să dau mereu. Cererea = durere emoțională! ”

Aceasta este, de asemenea, principala cauză a tuturor condițiilor psihosomatice (care nu sunt altceva decât depresie deghizată), a depresiei și a lipsei de bani, în ciuda numeroaselor talente și abilități extraordinare pe care acești oameni minunați le au.

A cere este atât de profund ancorat în psihicul lor să însemne rușine, respingere, excludere socială, „dovada de a nu fi suficient de…”, încât numai simplu gând de a cere, de a-și reclama drepturile sau de a-și confirma cunoștințele, le va declanșa răspunsul biologic al stresului de luptă-fugi-supune-te.

Așadar, ce fac în schimb? Dau. Au învățat că pentru a-și satisface nevoile emoționale, trebuie să dea și să dea și apoi să mai dea ceva. Nu este de mirare că vor deveni ținta numărul unu pentru prădători! Sunt miei îmbrăcați în lupi care se plimbă cu un semn mare în jurul gâtului: „Par dur dar glumesc! Intrați și luați ce vă place! E gratis! De fapt, dacă o faceți, vă voi oferi și un bonus! ”

Deși a avea un nivel mai ridicat de rezistență la durere poate părea o calitate, este, de fapt, una mortală!

Pentru că au îndurat mai mult decât restul, au practică, și-au dezvoltat mușchiul emoțional, așa că nu vor fi eliminați de primul vânt de necazuri.

Dar există o capcană! Cei cu o copilărie mai aspră și un trecut traumatic vor avea un număr mai mare de declanșatori de stres decât ceilalți. Într-un fel, am putea spune că cei care au suferit cel mai mult sunt cei mai puternici și mai rezistenți mental și emoțional, dar și cei mai fragili și sensibili.

Cei care au o copilărie și un trecut destul de normal vor fi mai slabi în fața unei situații stresante, deoarece aceștia nu au avut problemele care să-i fi ajutat să-și dezvolte rezistența și mușchiul emoțional. Reacția lor la stres va fi mult mai puternică decât cea a celor cu un trecut mai dur, dar vor îi vor face față mult mai repede, dacă vor primi ajutor profesional, pentru că nu au ditamai grămada de declanșatori acumulați precum cei din prima categorie.

Această categorie este prima care solicită ajutor, mai des decât este nevoie uneori, dar nu sunt timizi să strige după ajutor ca prima categorie, deoarece ideea lor de „siguranță” este codificată să însemne a primi.

Oricum am privi, ambele categorii suferă, ceea ce diferă este timpul de reacție și declanșatorii la care reacționează fiecare.

Renegarea – Suntem creaturi sociale care prosperă prin cooperare, dragoste, afecțiune, prietenie și sprijin reciproc – practic, pe incluziunea socială. Orice amenințare la adresa acestui aspect al vieții noastre este codată în psihicul nostru ca o amenințare a vieții înseși.

Acesta este motivul pentru care oamenii renunță la visele lor la primul „eșec” și se aliniază în rând cu masele. O fac pentru a evita această durere emoțională de excludere, care este profund programată în genele noastre să însemne moarte.

Istoria omenirii este abundentă cu exemple despre ceea ce li s-a întâmplat celor care au îndrăznit să fie diferiți: au fost arși pe rug, torturați, exilati, excomunicați – practic morți pentru lume. Deci, orice situație care are acest potențial rezultat ar fi interpretată de creierul nostru reptilian ca o amenințare cu moartea.

Înfometați emoțional – A fi stresat este în sine o mărturisire indirectă a nivelului de frică în care se află o persoană și, dacă nu sunteți într-o zonă de război sau într-o situație cu un pericol fizic real, toată frica este mai degrabă de o durere emoțională, decât de una fizică.

Se spune că cea mai mare frică este frica de necunoscut. E total invers! Nu poți să iubești, să urăști sau să te temi de ceea ce nu știi! Cum ai putea?

Nu vă este frică de moarte, ci de consecințele interpretării pe care le-ați dat a ceea ce poate însemna moartea voastră: a merge în iad, a înceta să existați și a fi lăsați singuri undeva în întuneric, cu nimic altceva decât propriile voastre păcate să vă țină de cald … alegerea vă aparține! Dar nu de moarte în sine vă temeți. Nu ați murit să știți despre ce este vorba și să aveți o experiență pe care să vă bazați temerile.

Cea mai mare frică e de cunoscut, fie că sunt experiențe pe care le-am avut personal sau prin procură (fiind martorii experiențelor traumatice ale altora) – fie auzite, văzute sau simțite ca urmare a unei puternice abilități empatice, telepatice, și alte abilități extrasenzoriale în general. Indiferent dacă în această viață, în această dimensiune sau în vieți trecute sau paralele.

Acesta este un alt subiect despre care nu vorbește nimeni în comunitatea științifică și, totuși, există cazuri abundente cu dovezi incontestabile ale existenței lor. Eu însămi am tratat cazuri în care simptomele stresului și atacurilor de panică erau „scurgeri” dintr-o linie temporală diferită, o experiență de viață diferită de cea de aici.

Întrucât tot stresul este cauzat de o durere emoțională și întrucât toată durerea emoțională vine din faptul că nu ne-am satisfăcut nevoile emoționale, a fi stresați este sinonim cu a fi înfometați.

Dacă nu mâncați o perioadă lungă de timp, corpul va declanșa în cele din urmă semnalul de primejdie pe care îl primiți atunci când sunteți „stresați”. Fie veți deveni canibali și vă veți mânca aproapele, fie vă veți lăsa să muriți de foame.

Deci, când spuneți că sunteți stresați, ceea ce spuneți de fapt este că sunteți înfometați emoțional. Ați primit atâtea mizerii, ați îndurat atât de mult, v-ați lăsat de atâtea ori pe ultimul plan, ați făcut atât de multe compromisuri pe baza promisiunilor celorlalți … Și asta v-a dus nicăieri! Asta v-a lăsat uscați, jefuiți și vă este teamă că această situație care vă provoacă „stresul” vă va livra același meniu.

Solitudine – Când suntem stresați, ne simțim singuri. Când avem un mediu care ne sprijină, orice provocare este o oportunitate de a coopera, de a ne ajuta și de a ne susține reciproc.

E cunoscut că în momentele cele mai grele, precum în urma calamitaților, impulsul natural al omului este de a se uni și a veni în ajutorul aproapelui, indiferent de divergențele avute până atunci. Aceasta este matricea naturală codificată în natura umană – unitatea și cooperarea. Și de aceea umanității i s-au tot dat calamitați și dezastre, pentru a-i aminti ce e important în această existență.

Când vă simțiți provocați, primul impuls este să parcurgeți lista mentală a persoanelor cărora le puteți cere ajutor.

Dar nu o faceți atunci când sunteți stresați, deoarece vă simțiți singuri.

Nu cereți ajutor din motivele menționate mai sus. Pentru că nu vreți să „deranjati oamenii cu problemele voastre” – un alt mod de a spune: „De ce și-ar lua cineva din timpul lor prețios să se încarce cu problemele mele?”

Nu o faceți pentru că, fie ați făcut asta în trecut și ați fost lăsați de izbeliște, trădați, dezamăgiți, fie ați asistat la umilința cuiva care a îndrăznit să ceară ajutor, și v-ați învățat lecția indirect.

Ori, egoul vă conduce show-ul. A cere ajutor v-ar strica imaginea bine lustruită pe care ați muncit din greu  s-o construiți, așa că, mai degrabă ați muri decât să vă admiteți limitele.

Egoul este ca un clovn. Afișează un spectacol impresionant în fața lumii, face toată lumea fericită, mai puțin persoana aflată sub vraja sa. Fericit pe dinafară, plângând pe dinăuntru. Plini de prieteni (uitați-vă doar pe social media!), și totuși singuri!

Oricum, atunci când ne simțim stresați, e clar că ne te simțim singuri. Altfel nu ar avea loc acea declanșare a sistemului de alarmă programat să ne apese toate butoanele pentru a ne menține în viață. In viață așa cum a fost conceput omul, nu un zombie cu avere sau iluzii de putere.

Sinucidere socială – Poate părea prea dur ca termen, dar este ceea ce experimentăm, fie la nivel conștient, semi-conștient sau inconștient.

Dacă consecințele situației de care ne temem se adeveresc, „suntem terminați”.

„Dacă nu reușesc asta…, voi pierde…, familia, vecinii, dușmanii, concurența m-ar… ucide!” Deci, mai bine le-o iau eu înainte să o fac în locul lor, găsind scuze și amânând acel moment de care mă tem cât mai mult timp cu putință.

Iată regatul procrastinării și originea personalității „indisponibile emoțional”! „Mai degrabă sufăr de imaginea negativă de a fi leneș, neserios, nesigur, etc; decât să fiu ucis de celelalte consecințe pe care le prevăd dacă aș fi făcut asta.”

Sper că veți privi stresul altfel acum, după ce i-ați pătruns secretele.

Pentru a afla mai multe despre cum să vă identificați declanșatorii și cum să vă eliberați de stresul zilnic, vă recomand cu căldură să citiți cartea Conversații cu Sinele. 

Grațiela Roșu © 2019