Depresia, precum majoritatea bolilor, este o boală spirituală. Este lupta dintre adevăratul sine cu care ne-am născut și personalitatea construită de atunci încolo.
Prima își cere dreptul la expresie, cea de-a doua i-o împiedică.
Prima urlă: „Ești pe drumul greșit!” Cea de-a doua raționalizează: „ Ți se pare. E doar o fază, va trece, ai trecut tu prin mai rău de atât!”
Primele semne ale depresiei se manifestă prin negarea lumii interioare, a intuiției, a momentelor de luciditate, de clarviziune. Practic, prin negarea realității prin interpretarea și justificarea ei astfel încât să invalideze acele momente de luciditate care ne creează o disonanță cognitivă, amenințând întregul eșafodaj pe care ne-am fondat personalitatea, credințele și alegerile de viață.
Cu cât momentele de luciditate sunt mai dese, cu atât defensiva este mai acerbă. „Două adevăruri nu pot trăi sub același acoperiș”. Așa că omul e forțat să aleagă între a avea încredere în sine sau în majoritate. Cum realitatea sa internă este diametral opusă celei externe consacrată social, instinctul de supraviețuire socială îi va dicta alegerea: își va nega sinele, intuiția, momentele de luciditate, va nega evidențele și va adera la varianta social acceptată.
Spre exemplu, când un doctor se confruntă cu cazuri de vindecări „miraculoase”, va nega vindecarea și va depune toate eforturile să redescopere boala, undeva „ascunsă în spatele unei greșeli de laborator” (un caz real aici în Franța cu doctorul unei cliente pe care am ajutat-o să scape de un ganglion tiroidian).
Scepticii, mai ales medicii, vor apăra aceste proceduri de dublă și triplă repetare a testelor, indiferent de costuri, sub pretextul „diligenței profesionale”. Dar câți dintre cei depistați „bolnavi” au fost testați de două, trei ori în plus pentru a se asigura ca testele să nu fi fost „încurcate”, iar ei tratați pentru ceva ce nu aveau? „Diligența profesională” merge într-un singur sens: acela de a refuta evidențele care vin să amenințe eșafodajul actual!
În cazul doctorului, el știe că nu poate vindeca cu adevărat nimic cu medicamentele pe care le prescrie, știe că nu face decât să întrerupă un proces, cauzând un altul, de multe ori mult mai sever pe termen lung. Realitatea sa internă, conștiința sa îi vor cauza câteva nopți albe, pe care le va contracara în cele din urmă prin justificarea acțiunilor sale astfel încât să invalideze realitatea care-i amenință traiul: „N-o fi tratamentul ăsta perfect, dar mai bine ceva decât nimic. Ca acțiune imediată, dă rezultate, apoi, om vedea noi…”
Când este apoi consultat pentru alte boli conexe provocate de acel tratament, va folosi același raționament și proces de justificare. Pentru că, pentru a recunoaște evidențele din fața ochilor, ar însemna să-și recunoască eroarea inițială, ori asta îi va demola întreaga carieră. De-aia doctorii sunt primii care apără interesele marilor corporații farmaceutice! Practic apără interesele celor mai mari dușmani ai profesiei lor de vraci, de vindecători, tocmai pentru că singura formă prin care ei pot să-și exercite profesia este condiționată de prescrierea de medicamente! „Alții se ocupă cu descoperirea de boli și leacuri, noi avem nomenclatorul cu simptomele și tratamentul necesar fiecăruia, și nu facem decât să bifăm lista și să prescriem ordonanțe.”
Situațiile și manifestările diferă de la caz la caz, de la o profesie la alta, însă singurul element comun este nimeni altul decât…banul!
O femeie abuzată de soțul ei va folosi același proces de justificare. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!” „Nici o căsătorie nu e perfectă. Toți au probleme în familie.” Vocea ei internă o tot avertizează. Știe în străfundul sufletului ce are de făcut, însă nu o va face din aceleaşi motive ca doctorul: tot eșafodajul pe care și-a clădit existența, siguranța materială, casa, vor dispărea! Așa că acceptă abuzurile pe care le maschează sub diferite scuze în schimbul avantajelor materiale.
Majoritatea căsătoriilor sunt menținute exact pe acest motiv material. „Și unde mă duc? Ce fac cu doi copii singură? Cine mă mai ia cu copil și nevoi?” Sau: „Decât să-i dau casa și jumătate din salariu și eu să trăiesc cu chirie, mai bine-mi iau o amantă/amant care-mi satisface ce nevasta/bărbatul nu-mi oferă, și sunt în câștig!”
Știința și religia fac același lucru. Știu, au dovezi pe care s-au străduit să le țină ascunse de secole asupra originilor omului, asupra existenței altor rase care ne-au precedat și care sunt prezente pe pământ. Însă a le admite public ar însemna același lucru ca pentru medic și soția abuzată: „Eu ce fac fără această structură?”
Politica și formele de guvernare, la fel. Dar mai ales cei 0,01% care controlează banul și omenirea prin medicamente de care nu avem nevoie, prin obligarea omului la dependența de resursele naturale pe care numai ei le dețin și vând la prețuri astronomice: electricitatea, carburanții etc.!
Dacă adevărul ar fi spus, lumea ținută expres ignorantă ar lua-o razna! Demascarea religiilor ar crea un haos total! Lumea ținută la stadiu de animale docile prin procesul de pedeapsă și recompensă îi va mânca de vii dacă aparatul „se strică”!
Așa că, acelui apel interior al omului la trezire, i s-a dat un nume științific care să-l sperie și să-l facă să lupte împotriva sa cu toate forțele. Cineva, ceva a trebuit inventat pe care să se dea vina pentru suferința omului și pentru a devia atenția de la adevăr. Un nume care să sune științific și convingător, care să le cuprindă pe toate, dar care să nu spună nimic concret.
„Doamnelor și domnilor, vă prezentăm inamicul public numărul unu; responsabilul numărul unu de bolile de care suferiți, de pierderea locului de muncă, a bărbatului sau nevestei, de sărăcie, de ignoranță… Vă prezentam cu mândrie STRESUL!
S-a descoperit științific că frica provoacă stres, că stresul cauzează suferință, că suferința cauzează depresie, că depresia cauzează inflamații (ci nu invers!), că inflamațiile cauzează boli… Ta-da! Ați văzut cum i-am dat noi de cap? Stresul e de vină! Stresul e inamicul omului, nu noi cei care vă ținem în stare de frică și suferință! Așa că vom fi alături de voi și vom investi toate resursele, (în limita bunului simț, ce naiba!) și vom lupta alături de voi împotriva acestui monstru cu o mie de capete. Vom crea noi centre de cercetare, vom forma alți specialiști, vom descoperi alte tratamente cât mai sofisticate pentru a combate… ceea ce nu există! Pentru că a combate cu adevărat această entitate pe care noi am numit-o „stres”, ar însemna ca noi să nu mai existăm, cel puțin nu ca până acum… Ori, puneți-vă în locul nostru. De fapt, o faceți zilnic! În loc să alegeți calea adevărului intern, alegeți ceea ce vă aranjează pe moment. Așa că…cine va fi primul care să arunce piatra?”
Numai că, așa cum stresul duce la boală, și boala la criza de vindecare sau moarte, la fel se întâmplă acum în lume.
Ne-am tot prefăcut noi că nu vedem și nu simțim că ceva nu e în regulă cu ce ni s-a vândut până acum, ne-am tot scălâmbăiat noi pe la preoți, la budiști, la vrăjitoare, la seminarii cu „legea atracției” și „puterea” lui nenea „ACUM”; la vindecători cu îngeri sau la MBA-uri și cursuri americane de antreprenori, însă boala se cronicizează pe zi ce trece, iar opțiunile sunt din ce în ce mai restrânse.
„Dar nu disperați! Mai țineți un pic. În curând o să vă dăm medicamente care să vă oprească sentimentele, căci gânditul l-am oprit noi de mult. În câțiva ani inteligența artificială vă va înlocui, așa că nu veți mai suferi de stres la locurile de muncă. Vă creăm iubite și iubiți perfecți, așa că nu mai trebuie să suferiți de stresul conjugal. Vă microcipăm în curând, așa, în cazul în care vă pierdeți portofelul, pașaportul, numărul de șomaj, la care veți ajunge aproape cu toții. Dar nu înainte de a vă înverșuna așa de tare pe lupta de supraviețuire încât să vă decimați singuri și să ne luați nouă o povară, salvându-ne pe deasupra un cost în plus.”
Sunt acuzată uneori, chiar dacă indirect, că mesajele mele „sunt centrate pe negativ”, că oamenii sunt pe cale de a se trezi.
Dacă ați știi voi ce vi se pregătește, ori v-ați culca la loc, ori vă veți da mâna într-o clipă!
Cei cu adevărat treziți sunt putini! Restul sunt la fel de ignoranți, doar că și-au schimbat idolii, ritualurile și vocabularul! Majoritatea sunt atât de siropoși, că mi-e teamă să nu dau în diabet numai văzându-i și auzindu-i!
Nu poţi fi treaz și să nu suferi! Nu în lumea asta cel puțin. Cu cât mai aproape de Sursă, de Dumnezeu, cu atât mai sensibili la realitate și cu atât mai transparente devin toate aceste încercări de disimulare a adevărului.
Mulți se laudă a fi „empaţi”, clarvăzători, telepați. Ori a fi cu adevărat empat ar însemna să simți suferința umana ca și cum ar fi a ta, zilnic! A fi telepat ar însemna să fi zilnic invadat de gândurile negre, de temerile și proiecțiile negative ale omenirii! A fi clarvăzător cu adevărat ar trebui să vezi prăpastia înspre care omul se îndreptă cu pași rapizi! Iar a fi treaz, înseamnă să suferi de toate astea, consacrându-ți fiecare ceas la trezirea celorlalți, sperând că nu e prea târziu… și suferind de pe urma indiferenței lor la mesajele tale de alarmă!
La fel a suferit Isus. Nu de pe urma cuielor, ci pentru că încercarea sa a eșuat! Pentru că sacrificiul său a fost în zadar, ba mai mult, va servi pentru câteva alte milenii de înrobire spirituală! El a văzut toate astea, ar fi putut să plece, însă a rămas sperând că în ultimul ceas omul se va trezi, scânteia divină se va trezi în om și-l va recunoaște. Isus spera, așa cum sper eu, să nu aibă dreptate, să se fi înșelat.
Și ce face omul astăzi? Unde a ajuns după mai bine de 2000 de ani? Îl așteaptă pe Isus să se mai sacrifice o dată pentru ei, să le mai cumpere alți 2000 de ani de iresponsabilitate!
Așteptați voi mult și bine! Chiar de-ar fi printre voi, tot nu l-ați recunoaște!
Întrebarea este, va face omul pașii necesari pentru a-și vindeca „depresia”? Cei care nu se vindecă de „depresie” sunt în general cei care nu vor să-și schimbe modul de viață, care nu sunt dispuși să facă eforturi pentru a învăța ceva nou, pentru a se îmbunătății, pentru a deveni independenți și pentru a contribui, la rândul lor, societății.
Ori dacă știința nu o face, religia nu o face, politica nu o face, cei 0,01% nu o vor face… Cine o s-o facă? Isus? Și dacă vă spun că o face deja iar voi faceți ce ați făcut acum 2000 de ani, ați schimba ceva? Bineînțeles că nu! Iluzia materiei v-a intrat în sânge, iluzia puterii v-a îmbătat simțurile, iluzia unui salvator extern vă ține de urât noaptea când sunteți lăsați singuri în prezența voastră… De-aia omul nu poate trăi fără parteneri. Compania lor le e atât de dezagreabilă încât au nevoie de cineva care să le distragă atenția.
Nu aveți nevoie de pastile, de vorbe mieroase, de îmbărbătări sterile! Aveți nevoie de palme și de șuturi în fund, aveți nevoie să vină cineva să vă dea cu crucea-n cap, poate așa vă veți trezi!
Chiar, pe-asta nu am încercat-o ca „tratament al depresiei”: datul cu crucea-n cap! 🙂
