De la începutul omenirii, viața așa cum o știm nu a fost decât o luptă continuă pentru supraviețuire.
A trebuit să supraviețuiești elementelor naturii, inundațiilor și soarelui arzător, vulcanilor, furtunilor, tsunami-urilor și secetei. Dacă le-ai supraviețuit ăstora, a trebuit apoi să supraviețuiești mediului tău exterior: animalele și reptilele, plantele otrăvitoare. Apoi a trebuit să supraviețuiești mediului interior: bacteriile și virușii, bolile și defecțiunile vehiculului tău – corpul – pentru care nu ai primit nici o oră de conducere înainte de a fi aruncat în el.

Apoi a trebuit să supraviețuiești semenilor în nesfârșitele lupte dintre triburi și națiuni, dintre membrii familiei, colegi și prieteni. Și dacă ai avut norocul să ajungi atât de departe, încă mai trebuie să supraviețuiești demonilor tăi … fie ei adevărați, fie ei cauza sau rezultatul acestor lupte.

Din ziua în care te-ai născut, a trebuit fie să lupți, fie să te adaptezi circumstanțelor pe care nu le puteai controla.

Ce șanse pentru o viață lungă și fericită avem urmând un astfel de scenariu?

Ca pentru a alina tumultul și a încuraja lupta, în fiecare etapă a istoriei am avut câte o figură de erou. Unii au învins fiarele, alții au învins microbii și bacteriile, însă majoritatea eroilor au fost cei care i-au învins „pe ceilalți”. Triburile și națiile inamice, despoții și punctele lor de vedere dogmatice cu care masele erau înrobite.

De la început, omul a urmat această secvență triptică de pericol – luptă – victorie. Fiecare cu descărcarea sa emoțională, care prin repetare a fost profund programată în genele noastre până la punctul de a deveni dependenți de ea.

Dar a existat cu adevărat vreo victorie? S-a ajuns vreodată la o rezoluție în urma acelor lupte? A meritat sacrificiul eroului? I-a făcut sinuciderea sa pentru mase mai buni, mai puternici, mai înțelepți? S-au schimbat? Au aplicat ei cunoștințele date de Buddha, de Isus și de alți iluminați?

Răspunsul este un evident „nu!”

Deci, ce rost mai are acest ciclu dacă nu oferă nici o rezoluție?

Intervenția eroului nu pare să fie altceva decât o etapă necesară pentru ca un ciclu de zbateri să se încheie, ca următorul să poată începe. Avem pericolul, lupta pentru supraviețuire, iar apoi eliberarea, „victoria” prin scurta intervenție a eroului, eroul luând multe forme.

Ciclul ăsta „pericol – luptă – salvare” e atât de înrădăcinat în psihicul uman, încât bieții oameni l-au adoptat fără cârtire timp de milenii, fără nici o dovadă, doar pe baza unei simple promisiuni a sosirii eroului, a „salvatorului”, cândva, cumva, undeva…

Religiile hrănesc lupta pentru supraviețuire cu promisiunea fie a revenirii eroului, fie a victoriei de partea cealaltă, după moarte.

Știința o hrănește cu promisiunea invențiilor medicale și tehnologice care vor face în cele din urmă omul nemuritor.

Economia și toate modelele de afaceri hrănesc lupta pentru supraviețuire cu promisiunea de „a reuși”, de a deveni „the number one” în orice domeniu te-ai afla …

Pentru ce, îndrăznesc să întreb? Pentru mai multă luptă?

Promisiunea că Isus va reveni pentru a salva credincioșii și oameni de bine a menținut în această luptă fără sens toate generațiile trecute. Auzim astăzi, așa cum au auzit și ei cu secole în urmă: „Astea sunt vremurile despre care se vorbește în scripturi; vremurile când Isus se va întoarce”.

Pentru a face ce anume? El nu a oprit lupta și nedreptatea atunci, ce vă face să credeți că o va face acum? „Pentru că spun scripturile?” Care dintre ele? Pentru că vechiul testament nu vorbește decât despre lupte și genocid provenind din bunătatea inimii acelui  Dumnezeu care, aparent, își va trimite din nou fiul pentru a vă salva de ele?!

Să zicem că vă duceți la acești Mesia moderni ai „succesului” și că vă angajați în luptă cu tot ce aveți. Alergați de la 5 la 6 dimineața, meditați și vă începeți apoi „ziua productivă” luptând în jungla de mărfuri și comodități până când reușiți. Până când reușiți să vindeți oamenilor cât mai multe lucruri sau experiențe de care foarte rar se vor folosi, sau cât mai multe promisiuni de ispășire…

Dar lupta voastră nu s-a terminat! Chiar dacă ajungeți în vârf, va trebui să continuați să luptați pentru a rămâne acolo. Pentru că eroii nu rezistă mult, iar noi câștigători vor trebui să se nască pentru a menține ciclul. Pentru a menține speranța luptătorilor prin a le arăta indivizi needucați, netalentați, din medii sărace „reușind”, astfel încât să aibă un motiv să rămână în luptă, sperând că într-o bună zi va veni și rândul lor.

Să zicem că „turma” va dispărea după planul acelor câțiva idioți care cred că lumea asta le aparține.
Și ce? Chiar dacă doar o mână dintre ei mai rămân, lupta pentru supraviețuire și supremație va continua să se răspândească ca un virus. De pe Pământ pe Marte și alte planete la care putem visa să ocupăm odată ce am secătuit aceasta oază.

La început vor lupta între ei, iar când va deveni prea mult de suportat, vor continua să caute alte civilizații pentru a lupta, pentru a domina, astfel încât să-și poată asmuți câinii înfometați pe alții și să-și prezerve un sens de comunitate clădită pe interese comune.

Dacă ar fi să privim adevărul în față, vom realiza că nu există nici o scăpare din acest model, nici măcar după moarte, deoarece toți sunt prinși în ciclul de reîncarnare; o extindere cosmică a luptei pentru supraviețuire pe Pământ.

Deci, ce rost mai are? Care este rostul acestei civilizații dacă nu face decât să lupte de la naștere până la moarte pentru o viață despre care habar nu avea înainte de a intra în ea?

Care este rostul întregii existențe? A multiplelor plăceri pe care omul are atât de puțin timp să le guste? Ele nu sunt decât recompense programate pentru un comportament condiționat; declanșatori, precum clopotul Pavlovian. Iar ei sună aceste clopote făcându-vă să salivați din scutec până-n mormânt. Dacă nu cu banii, sunteți momiți cu  dragostea.

„Totul este iubire”?

Singurul fel în care puteți vorbi de iubire este atunci când alegeți să închideți ochii în fața oceanului de ură și suferință din jurul vostru. Ați putea fi atât de orbi încât să vă canalizați atenția asupra „Atotputernicului” și să vă extrageți un sens de iubire și bunăstare de acolo, închiși în bula voastră iluzorie, insensibili la tot ce vă înconjoară.

„Iubiți oamenii”? Așteptați până când vă vor face ceva sau va vor ignora și veți vedea cât de departe merge dragostea voastră pentru ei.

„Iubim animalele”, dar mâncăm majoritatea acestora, iar dacă facem efortul de a schimba dieta, iubim plantele și natura, din care tot ne hrănim.

Că vă place sau nu, „viața”, această viață nu e altceva decât un joc sadic de mănâncă sau fi mâncat, domină sau fi dominat și de luptă pentru a scăpa de prima, sperând să aterizezi în a doua categorie … de unde să o luăm de la capăt.

„Fii fericit că ești în viață”? Îmi pare rău, nu pot.

Dacă a fi în viață necesită o luptă constantă – internă și externă – cu semenii, cu familia, cu structura socială, cu propria voastră minte și corp, aceasta nu este o viață care merită trăită. Nu pentru mine, în orice caz.

Și spun asta după ani de tăcere de când am văzut acest joc. Din ziua în care m-am întors la Sursă, într-un ocean de o putere de nedescris, de unde toate aceste acte inutile păreau atât de ieftine, atât de jalnice și atât de barbare.

De la acea înălțime, percepția mea despre viață s-a schimbat complet. Am văzut alte civilizații în care lupta pentru supraviețuire fusese depășită de dezvoltarea comună a membrilor lor. Ei nu mai luptau să supraviețuiască. Nu mai luptau unul cu altul pentru a ajunge la vârf. Și mai important, ei nu-și pedepseau copiii pentru că nu știau ceea ce adulții, profesorii trebuiau să-i învețe. Nu aveau un sistem în sine. Nu existau legi, nici politică, nici bani. Nu aveau nevoie de ele pentru că erau toți empatici și telepatici. Erau toți atât de conștienți unii de ceilalți încât simțeau ceea ce simțeau ceilalți, auzeau ce gândeau ceilalți, deci, ca un organism bine echilibrat, se auto-reglau de la nivel personal la nivel social.

Aceea este o viață care merită trăită! Toți erau crescuți în mod egal, cu aceeași dragoste și considerație de către întreaga comunitate, nu numai de către părinți. Pentru că erau suficient de înțelepți pentru a învăța ceea ce omul nu a învăţat după mai bine de 3000 de ani! Că dacă un copil e neglijat, o lume întreagă va avea de suferit. Pentru că durerile lui vor fi singurul lucru pe care el va ști să le reproducă. Pentru că un măr stricat va infecta întregul coș.

Am scris despre această civilizație în cartea pentru copii „Înțeleptul Rege, Maleficul Vrăjitor și Prințul Rătăcitor”. Lecțiile din această carte sunt lecțiile acestei civilizații, care în vocabularul nostru ar fi „a 6-a dimensiune”.

Iar când a trebuit să las din nou Sursa pentru a reveni aici, știam că trebuie să împărtășesc mesajul cu care am fost însărcinată. Ca o dactilografă, am început să scriu cartea Conversații cu Sinele. Puneam întrebări iar răspunsurile curgeau de la Sursă într-un flux de download-uri care nu pot fi descrise în cuvinte.

Auzisem pe atunci de cartea lui Neal Donald Walsh, Conversații cu Dumnezeu, dar nu am citit-o. Locul în care fusesem, acel câmp pulsând de o energie atotcuprinzătoare nu avea nici nume, nici formă, iar când m-am gândit la numele de „Dumnezeu”, ei – așa cum Sursa a explicat că există în multiplii conținuți de aceeași singularitate – a sugerat că „Sinele” este cel mai potrivit.

Cartea a ieșit în cele din urmă după mulți ani de chinuri și investiții pe toate planurile. Mă bucuram ca un copil în fața pomului de Crăciun, gândindu-mă că acum oamenii vor vedea în sfârșit dincolo de fațada acestei temnițe în care au fost închiși, în mare parte cu ajutorul lor. Din păcate, numărul persoanelor interesate de acest subiect a fost mai mic de 1%, iar din aceștia doar aproximativ 10% au înțeles o parte a mesajului, restul comparând cu ceea ce știau, pierzând esențialul.

Cântam muzică urechilor surde. Apelul de responsabilizare de sine, de „a-ți curăța mai întâi ograda înainte de a arăta cu degetul și de a-ți oferi mai întâi ceea ce aștepți de la alții” nu a avut priză asupra unei lumi dependente de lupta pentru supraviețuire. Dependența lor de conflict avea nevoie de combustibil: vina altcuiva!

Nu vindeam și nu promiteam bogății. N-am promis de fapt nimic. Dacă exista o promisiune implicită, era a greutății și eforturilor pe care această muncă de sine o necesită pentru a ieși din această capcană. Evident, nu era genul de „clickbait” cu care oamenii așteaptă să fie „convinși”.

Anii au trecut și am redevenit la rândul meu o luptătoare. Luptând să mă reintegrez într-o lume nebună mândră de nebunia ei. Luptând să găsesc persoane cu care să comunic la acest nivel. Luptând să găsesc motivația pentru a continua să lupt, să intru „în rândul lumii” și să pretind că nu sunt decât un alt număr în masa asta de zombie.

Problema e că, atâta timp cât vom continua să ne angajăm în această lume, vom continua să o hrănim, făcând imposibilă ruperea ciclului. Atâta timp cât luptăm să supraviețuim, facem o declarație a voinței noastre de a ne lupta în numele unui viitor mai bun, a unei zile însorite, a zilei în care eroul se va întoarce, când ceva sau cineva ne va salva.

Imaginați-vă acum o lume de eroi, de ființe superioare, toți așteptând ca umanitatea să vină în salvarea lor. Pentru că, așa cum omul este prins în acest tipar, la fel este și eroul! Atâta timp cât o rasă va continua să aibă nevoie de salvare, în special de sine însăși, va exista o mare cerere de salvatori. Și cum viața lor e scurtă în rândul oamenilor, iar schimbarea pe care au crezut că le-o pot oferi e de scurtă durată, ei sunt la fel de blocați în acest ciclu ca și omul. Atunci omul, în acest complex univers de ambivalență și paradoxuri, este chemat să devină eroul eroului.

Când omul va înțelege în cele din urmă că lupta pentru supraviețuire este moartea sa perpetuă; atunci când, în loc să aștepte ca Isus să vină să-l salveze, el se ridică să-i salveze lui Isus nevoia de a bate atâta drum doar pentru a-i curăța lui mizeria; când va ajunge la punctul de a face ceva, nu pentru că trebuie, ci pentru că poate, nu pentru a supraviețui sau a câștiga, ci pentru că e firesc, atunci omul îndeplinește profeția renașterii salvatorului.

Omul devine atunci nu numai salvatorul său, ci și al salvatorului!

Tabără de transformare personală
12-17 August 2019

Grațiela Roșu © 25 iunie 2019