„Ceilalți” – frica numărul unu în lumea modernă și prima necesitate pentru supraviețuirea noastră.

Suntem prinși în acest paradox aparent incomprehensibil, „nu putem trăi cu ei, nu putem trăi fără ei”, și ne petrecem viețile fluctuând între cele două extreme într-un veșnic dans al relației victimă – învingător: uneori suntem răniți, alteori îi rănim pe ceilalți; uneori ne simțim superiori, alteori ne simțim buni de nimic. Dezvoltăm de-a lungul vieții mecanisme de navigație, fie pentru a ne proteja, fie pentru a domina. În încercarea noastră de a controla lumea exterioară, am pierdut din vedere că ieșind din „casă” și petrecându-ne marea parte a timpului în afară, nu e nimeni înăuntru care să aibă grijă de lumea noastră interioară.

Ne-am folosit geniul inventiv pentru a ucide și inspira frica în mii de căi în speranța de a ne găsi pacea. Ne dezvoltăm competențe de concurență la cel mai înalt nivel, câștigăm meciuri, turnee, bătălii, războaie… în deplasare, dar pierdem acasă. Dintr-o dată, ne dăm seama că trofeele bătăliilor noastre nu sunt ceea ce am crezut. Din învingători, ne descoperim victime ale propriilor noastre fapte. Iar când durerea este prea mare pentru a o suporta singuri, ne întoarcem afară, de unde credem că ne provine durerea, și arătăm cu degetul, ținându-i pe alții responsabili pentru cum ne simțim.

Sună familiar, nu? Desigur, cu toții facem aceleași greșeli în ciuda poveștilor pe care ni le spunem.

Să începem cu elementele de bază: oamenii fac și vor face întotdeauna ceea ce vor și pot de la nivelul lor de înțelegere. Ceea ce contează este nu cum sunt alții, ci cum suntem noi. Nu ce fac alții, ci cum alegem noi să fim și să ne comportăm.

Ca victime? Sunt „ei” cei care vă trag corzile și vă apasă butoanele? Sunteți o marionetă care răspunde la faptele lor?

În calitate de co-dependenți? Acționați într-un anumit fel, vă îmbrăcați, vorbiți, vă purtați într-un anumit mod așteptând răspunsul lor în fața acestor eforturi ca apoi să reacționați la al lor? Dacă răspunsul lor este favorabil, sunteți mulțumiți, vă simțiți bine și vă deschideți mai mult. V-au satisfăcut așteptările. S-au comportat așa cum doreați, răspunzând fie impulsurilor voastre, fie acțiunilor voastre calculate. Cu alte cuvinte, s-au conformat.

După cum vedem, acesta este comportamentul unui manipulator, însă câți dintre noi sunt dispuși să recunoască acest lucru? Cu toții avem această problemă, iar această nevoie cronică de control provine din sentimentul de nesiguranță al incapacității noastre de a ne controla „realitatea”, care se reduce la incapacitatea noastră de a ne controla pe noi înșine, de a ne controla impulsurile, reacțiile, dorințele… în special sentimentele și emoțiile generate în noi prin interacțiunea cu „ceilalți”.

Este această lipsă de fitness psihic și emoțional care îi face pe oameni să-și petreacă viața într-unul din cele trei răspunsuri clasice: mulțumitor de oameni, manipulator sau agresor.

Mulțumitor – acționând împotriva dorințelor noastre, dispuși să ne sacrificăm valorile morale doar pentru a obține atenția și aprobarea celorlalți. Ne angajăm în acest tip de comportament deoarece știm că suntem incapabili emoțional să facem față acelui sentiment îngrozitor de respingere. Din moment ce știm de ce ne temem, facem totul pentru a evita situațiile care ne confruntă cu lipsa noastră de muschi emoțional.

Fiecare segment de comportament se suprapune oarecum cu celelalte. În strategia de a încerca să-i mulțumim pe ceilalți ca mijloc de a obține ce dorim sau pentru a evita a fi răniți, există un nivel foarte subtil de control și de manipulare.

Ca mulțumitor, am decis deja cum ne așteptăm ca alții să ne răspundă: „să ne placă și să ne aprobe”. Și asta este absolut normal atâta timp cât ambele părți împărtășesc valori și puncte de vedere comune, dar atunci când nu este cazul (și se întâmplă să fie de cele mai multe ori), mulțumitorul devine lupul în pielea oii. Din victime aparente suntem de fapt manipulatori subtili. Ceea ce spunem în mod subliminal celuilalt este: „Voi fi drăguț cu tine pentru că vreau să mă placi, să mă aprobi, să mă validezi … să mă faci să mă simt bine în pielea mea.”

Când avem curajul să analizăm pe segmente modelele noastre comportamentale, putem vedea că ceea ce părea la început a fi o calitate frumoasă de a fi „domnul/doamna amabil/ă”, sau cel mult, un defect al cărei victimă suntem, desigur, noi înșine, nu este altceva decât o încercare de a controla răspunsurile celorlalți, făcându-i să-și coboare garda prin „amabilitatea” noastră.

Să recunoaștem, este o tranzacție ci nu un schimb sincer.

Singurul mod în care ne putem vindeca insecuritatea este prin dezvoltarea unui fitness emoțional, și numai noi putem face aceasta. Căutând „leacul” în exterior este egal cu a ne aștepta să ne dezvoltăm muschii și rezistența fizică de pe urma exercițiului altora, iar noi să ne bucurăm de rezultat.

Când acționează de pe poziția de mulțumitori, oamenii sunt adesea dezamăgiți, și nu e de mirare! În marea parte a timpului ceilalți se luptă cu propria lor nesiguranță, iar atunci când se întâlnesc cu această cerere subliminală dar puternică de atenție, o recunosc ca pe o amenințare la adresa atenției pe care trebuie să și-o acorde lor înșiși, sau recunosc tiparul în care ei se află: nevoiași, gata să primească, dar nedispuși să ofere; așa că, în mod natural, se vor îndepărta.

Barometrul pentru a identifica dacă acționăm de pe poziția de mulțumitori sau dacă suntem autentici este în noi înșine. Orice sentiment sau emoție autentice există în mod independent de felul în care alții gândesc, simt sau ne răspund. Când suntem prietenoși și amabili față de ceilalți pentru că așa simțim, nu există nici o așteptare din partea lor, prin urmare, nici o manipulare a reacției lor prin comportamentul nostru. În cel mai bun caz, există speranța că ne vor primi bine, în cel mai rău caz, dacă nu, nu aveam nimic de pierdut prin a fi noi înșine. Am făcut ceea ce am simțit, respectându-le libertatea de a face același lucru. Dacă nu sunt pe aceeași lungime de undă ca noi, ceea ce pare o „respingere”mulțumitorilor, va fi pentru persoana autentică, echilibrată emoțional doar o chestiune de recunoaștere responsabilă a drepturilor altora: „Hei, nu toți sunt la fel. Nu poți mulțumi pe toată lumea, și nu pare să avem multe în comun; sfârșitul poveștii.”

Mulțumitorul nu va respecta drepturile altora să fie așa cum simt și vor pentru că, în compromisul său, și-a sacrificat exact această libertate personală. Reacția sa va fi cea a unei legitime indignări: „Cum îndrăznești! Mi-am lăsat dorințele deoparte ca să te mulțumesc pe tine, iar tot ce te interesează este să-ți faci ție pe plac? Ce egoist!”

Da, sigur! Celălalt nu a „cumpărat” tentativa tranzacției de interese personale și astfel, mulțumitorul se găsește în fața unei duble pierderi: în primul rând pentru că nu și-a onorat adevăratele sentimente, și în al doilea rând pentru că nu i-au fost satisfăcute de către destinatarul așteptărilor sale.

Este această dublă pierdere creată de noi cea care ne dă acel sentiment rușinos și dureros de „învinși” atunci când ne întâlnim cu respingerea. Nu puteți fi respinși de cineva de la care nu ați avut nici o cerere. Mai mult, nu puteți fi respinși de nimeni! Sunteți aici, așa cum sunteți, indiferent dacă altora le place sau nu. Singurele care sunt respinse sunt cererea și orgoliul, nu voi.

Fitnessul emoțional nu este altceva decât un inventar onest al comportamentelor noastre și al adevăratelor intenții din spatele acțiunilor, gesturilor și cuvintelor noastre. Este rezultatul acestui exercițiu intern al onestității cel care ne va da o mai bună înțelegere a propriilor neajunsuri, învățându-ne în același timp să fim în pace cu neajunsurile celorlalți.

Cum să identificăm comportamentele parazitare

În primul rând, trebuie să înțelegem că nimeni nu este scutit de a cădea într-unul sau mai multe dintre aceste modele parazitare, așa că, precum Isus a spus, să lăsăm condamnarea în grija celor fără vină. Ceea ce contează este recunoașterea acestora și apoi să facem ceva pentru a le corecta.

Dacă, de exemplu, nu vă placeți, veți acționa cel mai probabil într-unul din cele trei modele comportamentale descrise aici:

  1. Veți încerca să-i mulțumiți pe ceilalți pentru ca ei să vă placă în schimb; sau
  2. Veți încerca să-i controlați pe alții manipulându-le emoțiile într-o stare de dependență: dragoste, atracție, pasiune neîndeplinită, admirație față de voi. Acesta este modelul clasic de comportament al mamelor controlatoare față de fiii lor și modelul clasic al flirtătorilor în serie. Cei din urmă sunt dependenți de a-și demonstra puterea de atracție până la un nivel nesănătos de a neglija total sentimentele celorlalți. De aici, nu mai este decât un pas către modelul disfuncțional de comportament al unui pervers narcisist.
  3. Sau, ați dezvoltat un răspuns agresiv față de cei care nu vă fac pe plac.

Ceea ce trebuie să vedem aici este nu comportamentul în sine, ci motivul pentru care i-am căzut pradă:

  1. Pentru că nu ne onorăm sentimentele și emoțiile noastre adevărate. Când nu suntem autentici cu noi înșine, nu suntem nici cu ceilalți.
  2. Pentru că nu ne tratăm nesiguranțele; recunoscându-le mai întâi, iar apoi, oferindu-ne ceea ce așteptăm de la alții: iubire, bunătate, apreciere, îngrijire, toleranță, să fim acolo pentru noi când avem nevoie cel mai mult – și asta este de cele mai multe ori!

În loc de a fi afară preocupat cu cucerirea, fermecarea și supunerea altora la voința noastră, ar trebui să începem acasă, cu persoana care are nevoie cel mai mult de cele sus-menționate: noi înșine. Prin acest antrenament de autoanaliză și satisfacere a nevoilor proprii ne dezvoltăm fitnessul emoțional. Din această stare interioară curată și fără compromis ajungem să înțelegem lucrurile pentru ceea ce sunt și să nu le judecăm pentru ceea ce par a fi, iar asta îi include și pe ceilalți, desigur. 

Când ne confruntăm cu aceste adevăruri interioare devenim înțelepți și recunoaștem aceste modele atunci când le întâlnim cu un sentiment de toleranță inexistent înainte: „Am făcut și eu asta.” Așa că, în loc să ne angajăm în confruntări de ego-uri, ne retragem fără un sentiment de înfrângere sau de victorie, ci, în schimb, cu un sentiment de compasiune pentru persoana care am fost cândva, expusă nouă prin persoana din fața noastră.

În aceste momente de conștientizare transformatoare ne dăm seama cât de inutile și mici au fost încercările noastre de a impresiona, fermeca, controla și domina. Și le vom întâlni repetat în ceilalți, ca un test al abilităților noastre în urma lecției învățate până când o stăpânim cu adevărat și nu vom mai fi tentați să cădem în aceste tipare. Vom avea de-a lungul vieții altele, și vor necesita același nivel de auto-anchetă până când vom dezvolta fiecare mușchi emoțional conducând la maturitatea ființei umane evoluate care suntem pe punctul de a deveni.

© Grațiela Roșu CWS Coaching* 2018

 

Let's make this world a better place!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *